„Al doilea clasat e primul dintre învinși”. Definiția aparține unui om dispus să moară la propriu pentru locul întâi: Ayrton Senna. Pretutindeni unde există etape și campionate, retorica marțială se impune. Sportivii și antrenorii își justifică înfrângerea printr-o formulă care a început să nu mai exprime nimic din cauza prea desei folosiri: „Am pierdut bătălia, dar putem câștiga războiul”. Ei bine, weekendul a furnizat trei exemple în care situația s-a inversat. Trei echipe și tot atâția antrenori au câștigat bătălii și au pierdut (sau sunt pe cale să piardă) războaie. Jucătorii lui Manchester United, Real Madrid și AS Roma și-au terminat meciurile pândind miracolul unei vești bune de pe terenurile unde jucau rivalele la titlu. Pe bancă, Alex Ferguson, Manuel Pellegrini și Claudio Ranieri încărunțiseră suficient cât să știe că miracolele făptuite prin bunăvoința adversarilor au un singur cusur: nu există.
Mica victorie care anunță marele eșec se metabolizează la fel, indiferent dacă ești scoțian, italian sau chilian. În minutul 1, pe chipurile lui Ferguson, Pellegrini și Ranieri stătea un dram de încredere ascuns într-o pătură de resemnare. În minutul 90, tustrei păreau ușurați: gata, jucaseră destul comedia nădejdilor. Și oricum, la ce-ar fi putut să spere? Un singur lucru ar fi răsucit logica acestui final în care favoriții galopează, iar outsiderii decid să nu-i supere: răzvrătirea în fața certitudinii. Ei, antrenorii de pe locul doi, nu mai visau la așa ceva. Noi, însă, martorii neutri din fotoliu, aveam dreptul s-o facem, cu mâna pe telecomandă și cafeaua alături. Aveam dreptul să vedem în Wigan, Sevilla și Chievo trei rebeli care contestă incontestabilul, trei plasatori de bețe în roate din pură plăcere a contrazicerii.
Măreția echipelor mici (minus Sevilla, totuși) a rămas o sculptură de fum. N-a fost să fie și basta. Alex Ferguson și-a pierdut ceva din aplombul masticator, fiindcă la fiecare gol al lui Manchester în poarta lui Stoke, Chelsea răspundea cu două în poarta lui Wigan. Manuel Pellegrini n-a renunțat, nici chiar la golul cinci al Realului, la expresia de inchizitor agasat de neplăceri renale, care arde eretici, deși, dacă ar fi fost după el, s-ar fi mulțumit cu o biciuire. Claudio Ranieri a fost singurul care a preferat să-și miște brațele într-un balet de indicații la finalul meciului cu Cagliari, chit că totul se decidea la Milano. Până la urmă, fiecare dintre cei trei a acceptat pierderea campionatului. Lucrul care i-a râcâit cu adevărat a fost definiția lui Senna.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER